Prăbușirea continuă a Maternității Odobescu: un simbol al neputinței administrative
Într-un oraș ce aspiră la titlul de metropolă europeană, Timișoara, o maternitate veche de peste un secol își dezvăluie, bucată cu bucată, fragilitatea. Tavanul clădirii Maternității Odobescu, deja marcat de o prăbușire anterioară, a cedat din nou. De această dată, incidentul a avut loc într-un alt corp al clădirii, pe un hol de la parter, unde apa se prelinge pe pereți, amplificând imaginea unui dezastru iminent.
Clădirea, aflată în proprietatea Primăriei Timișoara, devine un simbol al promisiunilor neîmplinite și al lipsei de acțiune. În timp ce autoritățile locale, prin vocea primarului Dominic Fritz și a viceprimarului Ruben Lațcău, anunțau soluții pentru relocarea maternității, acestea rămân doar vorbe goale. Niciuna dintre cele două opțiuni vehiculate – o clădire publică sau una privată – nu a fost concretizată, iar situația continuă să degradeze.
Un pericol constant pentru pacienți și personal
Managerul Spitalului Municipal Timișoara, Flavia Zară, a descris cu îngrijorare starea deplorabilă a clădirii. Apa care curge pe pereți ridică întrebări serioase despre sursa acesteia – fie ploile recente, fie o țeavă spartă. Într-un spațiu destinat îngrijirii mamelor și nou-născuților, astfel de condiții sunt nu doar inacceptabile, ci și profund periculoase.
În urma prăbușirii inițiale din decembrie 2024, activitatea medicală a fost oprită, iar pacienții au fost transferați la Maternitatea Bega. Aceasta, aparținând Spitalului Județean, a fost forțată să preia un volum de muncă triplu, punând presiune pe resursele deja limitate. Între timp, aparatura medicală din clădirea Odobescu rămâne expusă riscurilor, în așteptarea unei decizii care întârzie să apară.
Un trecut glorios, un prezent rușinos
Construită acum 120 de ani, Maternitatea Odobescu ar fi trebuit să fie un monument al istoriei și al progresului medical. În schimb, ea devine o mărturie a neglijenței și a lipsei de viziune. Promisiunile autorităților locale se pierd în ecoul zidurilor crăpate, iar fiecare zi care trece fără o soluție concretă adâncește sentimentul de abandon.
Într-un oraș care se mândrește cu titlul de Capitală Culturală Europeană, astfel de imagini contrastează dureros cu aspirațiile sale. În loc să fie un exemplu de modernitate și grijă pentru cetățeni, Timișoara devine scena unui spectacol al indiferenței.
Un apel mut din partea zidurilor
Prăbușirea tavanului nu este doar un incident izolat, ci un strigăt de ajutor al unei clădiri care a fost martoră la generații de vieți aduse pe lume. Este un simbol al nevoii urgente de intervenție, de responsabilitate și de respect pentru viața umană. În timp ce autoritățile întârzie să acționeze, fiecare zi aduce cu sine riscul unei tragedii.
În fața acestor realități, rămâne întrebarea: cât de mult mai poate suporta o comunitate promisiuni fără acoperire? Și cât de mult mai pot rezista zidurile unei clădiri care, odată, a fost un sanctuar al vieții?